Cat mai mult de la cat mai putine firme! Asta pare sa fie finalitatea strategiei de impozitare preparata in creuzetul finantistilor lui Boc. Varianta cu multe firme de la care sa se ia cat mai putin nu a fost pe placul creatorilor de forfetar, asa ca efectul nu se lasa asteptat: mai putine firme, mai multi someri.
Criza isi infige gheara in gatul firav al capitalului autohton si, ca si cum asta nu ar fi de ajuns, satrapii fiscali dau lovitura finala, asfixiindu-l cu un lat gros de impozite, pentru a se hrani chiar si din ultima lui suflare. Tara e pe butuci. Masurile anticriza au efectul unei injectii intr-un picior de lemn. Banii luati de la camatarii internationali se duc pe afaceri de partid cu lucrari publice supraevaluate, in pensii si salarii de lux. Bancile dau credite doar statului, firmele si populatia ramanand doar cu placerea de a achita comisioanele si dobanzile grase pentru creditele luate pe vremea cand credeau ca o sa traiasca bine.
Economia adevarata, singura care ar trebui sa creeze plusvaloare se comprima de la o zi la alta. O simtim in buzunarele din ce in ce mai goale, in spitalele mizere, pe soselele pline de gropi, o vedem pe rafturile tot mai sarace ale magazinelor si pe anunturile cu spatii de inchiriat care au impanzit orasele. Orice afacere care moare, ne scoate tuturor mai multi bani din buzunar.
Firmele sunt incurajate sa angajeze someri. Intrebarea e, pentru ce sa angajeze? Ca sa faca ce? Totul se naruie. Cererea scade dramatic de la o zi la alta, criza de lichiditati se adanceste. Conturile firmelor sunt blocate de atotputernicul stat, preocupat sa le jecmaneasca mai abitir atunci cand le merge greu. Se inventeaza peste noapte impozite anticipate, absurditati birocratice, taxe pe te miri ce si tot mai mari.
Oligarhii instalati la fraiele tarii par vesnic imbatati si ametiti de propria lor importanta si genialitate. Afacerile de partid si cele cu parandarat merg inca bine. De aici si greata superioara cu care sunt priviti cei care se plang de efectele crizei.
In 1998 Adrian Paunescu scria o poezie care ramane, din pacate, tragic de actuala:
Tara lui Impozit Voda Noi suntem tara lui Impozit Voda,
La noi, tot perceptorii sunt la moda,
Ne zbatem in impozite si-n lanturi,
Sub grele ministere de finanturi.
Astfel ca, zilnic, statul ne insala,
Platind birocratia mondiala,
Ca am ajuns o biata colonie
Si numele nici nu ni se mai stie.
Si ne distruge cine ne repara,
Ca sa ne pierdem numele de tara,
Nu mai avem nici scoli si nici spitale,
Dar tot platim la taxe infernale.
De-a pururi, Romania la rascruce,
Nimic pe-aicea nu se mai produce,
Si facem linistiti ce ni se cere,
Cu oameni mai putini ca ministere.
Ca mai lucreaza, ocoleasca-i vina,
Dobanda, avocatii si rugina,
Noi suntem tara lui Impozit Mare,
Aici se pune taxa cand se moare.
Si unghia, cand creste, se plateste,
Noi suntem tara lui Impozit-Peste,
Platim si suveranitatea fosta,
Cand zicem nu, cand zicem da, ne costa.
Noi suntem tara taxei indecente,
Ne exprimam in minus si-n procente,
Impozit, dupa cum suntem, ne cheama,
Noi suntem tara-taxa, tara-vama.
Amanti de carpa ai credintei laxe,
Puternici in impozite si-n taxe
Si culmea e ca, din intreaga plata,
Nimic nu ni se-ntoarce niciodata.
Poporul da si statul ia cat poate,
Guvernul papa, cu placere, toate
Si-i mai ramane, totusi, din greseala,
Un strop si pentru criza mondiala.
Tot noi platim umili aceasta oda:
Noi suntem tara lui Impozit Voda,
Potopul nu e-n stare sa ne spele,
Sub biruinta birurilor grele. (Adrian Paunescu, 8 august 1998, Banesti)
