Despre cum am mers la o piesa de teatru pe care nu as fi vrut sa o vad

In aceasta zi cu numarul patru a Festivalului International de Teatru am ales sa merg la o piesa la care nu m-as fi dus daca m-as fi informat din timp despre subiectul acesteia. Este vorba de piesa „Copilul din spatele ochilor” de Nava Semel, in regia artistica a Lianei Ceterchi si adus in scena de Centrul de proiecte culturale „ArCuB” Bucuresti. O piesa inconfortabila. O piesa incomoda. O piesa care te scoate din zona ta de confort si te introduce intr-o realitate cu care nu vrei sa iei contact. Pentru ca nu te ajuta cu nimic. Si pentru ca nu poti face nimic. Si pentru ca iti strica toata ziua si cateva zile dupa. Cine ar vrea sa mearga la o piesa de teatru care trateaza drama unei mame al carei copil este bolnav de Sindromul Down?! Nimeni! Pentru ca noua nu ni se poate intampla. Nici noua, nici cunostintelor, nici vecinilor de scara si, probabil, nici cunoscutilor din cartier.

Ca un facut, jocul in forta al actritei Gabriela Popescu, sensibilitatea interpretarii, modul in care a intrat in pielea personajului a transportat o intreaga sala in ,,poveste” si zau ca nu ar fi vrut nimeni sa empatizeze cu o astfel de realitate. Sa stie, sa vada, sa simta intr-un anumit fel ce inseamna sa afli ca pruncul tau sufera de Sindromul Down, adica o aberatie genetica in care un singur cromozom in plus (47 in loc de 46) schimba totul. Din acel moment doctorul amabil iti spune ca ar fi bine sa uiti ca ai nascut un astfel de... ,,lucru”, sa-l faci mort sau uitat la spital. Din acel moment, barbatul care nu poate accepta realitatea, fuge. Rudele si apropiatii se indeparteaza. Societatea, in genere, il respinge. Pentru nimeni nu este confortabil sa aiba de-a face, sau sa vada, sau macar sa stie ca se pot naste si astfel de copii. Iar daca se nasc, trebuie tinuti departe, in locuri special amenajate, ca la gradina zoologica. Chiar daca parintele constata ca sensibilitatea unui astfel de copil este una aparte iar inocenta sa devine sursa de iubire care da un nou sens bucuriei de a trai, pentru cei din jur ramane un retard si... cam atat.     

Dumneavoastra ati fi vrut sa vedeti o astfel de piesa? Cu siguranta ca nu. Chiar daca drama pusa excelent in scena poate fi drama oricui. Am dat pe Google: sindromul Down are o incidenta de 1 la 800 de nou-nascuti. Dar parca nu asta vreau sa vad la teatru, cel mult la o actiune de constientizare a acestei realitati la care aleg in cunostinta de cauza sa merg. In fapt, nici acum, la cateva ore dupa ce am vazut piesa, nu stiu cat de fericita sau nefericita poate fi abordarea unui astfel de subiect, pe scena. Chiar nu stiu! Daca ar fi fost o piesa prost jucata, atunci, in mod cert, ar fi fost o adevarata catastrofa. Poate tocmai din cauza (sau datorita) modului fabulos in care actrita Gabriela Popescu a interpretat, acum imi este foarte greu sa imi formez o opinie. Dar, in mod cert, daca as fi stiut ce subiect trateaza piesa cu pricina, nu m-as fi dus. Pentru ca ma anima acelasi egoism si acelasi instinct de autoconservare. Jenante sentimente, dar... atat de umane.