Aproape editorial.

Altfel, suntem sănătoși, bine, avem multe farmacii pe fiecare dintre străzile pe care locuim, borduri peste media pe țară, împinge-tava fix în buricul orașului și, în mod excepțional, concert cu The Motans de 1 Decembrie.

Și uite așa am realizat cum stau eu în sală cu niște Dragnea în miniatură, cu niște mici ticăloși fără empatie.

În România, de bine de rău, valorile tradiționale, naturale, firești sunt scrise acolo unde trebuie: în suflet, în conștiință, în ADN.

Probabil că am dezamăgit pe mulți dintre cei care mă credeau ceva mai... open-mind.

Doamna Pandele, însă, e prea hormonală și prea... muiere.

Da, tolerând-o pe Viorica Vasilica în fruntea Guvernului înseamnă să ai o stimă de sine extrem de scăzută.

Liviu Dragnea nu a iubit o secundă PSD, a fost primul său călău și, ca orice călău profesionist, a avut grijă ca victima să-l și iubească.

Tocmai de aceea fac de pe acum abstracție de înjurăturile pe care le voi primi și îi voi spune doar atât: nu ne placi, Bot, atât de simplu e! Nici tu, nici PSD! Și e dreptul nostru să nu ne fii simpatic!

Întotdeauna mi-am spus că secretarele nu sunt femei.

Mulți jurnaliști din Argeș se simt absolut mizerabil. Le e și rușine să dea ochii cu domnișoara ziarist, hăcuită cu bestialitate de către primarul din Mioveni. Simt, cumva, că au dezamăgit-o...

PSD își știe mai bine electoratul decât ar fi putut vreodată să-l cunoască cei de la Cambridge Analytica.

A devenit aproape un reflex de gândire acest scepticism veşnic confirmat.

Mi-am dat seama că nu există nici măcar o televiziune cu o agendă publică zdravănă la cap, în interesul cetăţeanului, ci doar un circ fără cap şi fără coadă.

Şi văzându-i cum râd, cu maţul plin, aroganţi, sfidători, plutind în societatea lor selectă de lepre parvenite, uneori îmi mai piere cheful de a râde.

Intrăm cu toţii în jocul lor de-a democraţia şi uităm, de fiecare dată, că suntem rupţi în cur. Şi în loc să îi pistonăm zilnic pentru ceea ce contează, să-i întoarcem cu faţa la agenda la adevăratele probleme, le înghiţim, ca guguştiucii, fumigenele.

Şi atunci cum să nu iasă PSD încă o dată... Şi încă o dată… Şi încă o dată… Cu mici preludii liberale între, la fel de… eficiente în a face nimic.

Nivelul de educaţie al clasei politice nu a fost nicicând mai jos. Şi cu toate acestea, constatând că de fiecare dată s-a putut şi mai rău, încerc să mă bucur de binecuvântarea de a fi condusă de cei din prezent.

Românul nu are, aşadar, acel exerciţiu de proprie salvare, de găsire a soluţiei în el însuşi. Iar de această dată, doar el însuşi se mai poate salva.

Dacă te încăpăţânezi să înveţi rişti, efectiv, să ajungi un marginalizat al societăţii. Un ciudat. Îţi periclitezi absolut gratuit viitorul.

Noi, ca nişte pioni ameţiţi în acest joc condus de o minoritate ticăloşită, suntem cobaii acestui experiment. Nişte cobai jalnici şi trişti, care ne adulăm într-atât de tare călăii încât am ajuns să ieşit pe străzi în numele lor.